George Soros se află de trei decenii în spatele unui asalt asupra spațiului ex-sovietic. Rețeaua lui Soros a provocat revoluțiile colorate la mijlocul anilor 2000, iar mai recent a preluat controlul Moldovei și Armeniei și caută să captureze și alte state pentru a asedia Rusia.
ȘTIRE: „Evenimentele din Armenia și victoria protejatei miliardarului american Soros la alegerile prezidențiale din Moldova pun din nou în fața Rusiei „întrebările nenorocite”. Este ajutorul occidental atât de dezinteresat? Unde este linia între caritate și protecția drepturilor omului și amestecul în treburile interne ale altor state pentru a stabili controlul asupra acestora în propriile interese?”
Articolul caută să acrediteze ideea că după ce a reușit să îi aducă la putere pe Nikol Pașinian în Armenia și Maia Sandu în Republica Moldova, George Soros are în vedere și alte republici ex-sovietice, de la Belarus la state din Caucaz și Asia Centrală, într-o încercare de a „asedia Rusia”.
NARAȚIUNI: 1. Rusia este o cetate aflată sub asediu. 2. Soros a organizat și continuă să organizeze „revoluții colorate” în fostul spațiu sovietic, iar aceste revoluții îi sunt ostile Rusiei. 3. Regimurile pro-europene din fostul spațiu sovietic se află sub controlul rețelei de ONG-uri aflate în slujba lui George Soros. 4. Țările se transformă în colonii guvernate din exterior după ce susținătorii lui Soros vin la putere, așa cum s-a întâmplat în Republica Moldova.
CONTEXT/ETOS LOCAL: Printre protestele pașnice din spațiul ex-sovietic s-au numărat de-a lungul timpului „Revoluția trandafirilor” din Georgia, în 2003, „Revoluția lalelelor” care a avut loc în 2005 în Kârgâzstan și „Revoluția portocalie” din Ucraina, în 2004. Aceste proteste, impulsionate și de o nevoie generală de reformă, apărută pe fondul înapoierii socio-economice a țărilor respective, au avut totuși și cauze și declanșatoare specifice în fiecare țară. Protestele de la Tbilisi din noiembrie 2003 l-au forțat pe fostul președinte, Eduard Șevarnadze, fost ministru de externe al URSS, să demisioneze; „revoluția lalelelor” din Kârgâzstan a început după al doilea tur al alegerilor parlamentare din 13 Martie, 2005, care au fost câștigate prin fraudă de candidați care îl sprijineau pe liderul autoritar Asker Akaev, aflat la putere din 1990; în Ucraina, protestele cunoscute drept „revoluția portocalie” au izbucnit după fraudarea alegerilor prezidențiale în favoarea lui Victor Ianukovici; protestatarii au reușit să obțină repetarea alegerilor, care au fost câștigate de Victor Iușcenko, un lider al opoziției care supraviețuise unei tentative de asasinat prin otrăvire.
Kremlinul a catalogat, generic, toate aceste mișcări drept „revoluții colorate” și le-a privit ca o dublă amenințare. În primul rând, prin venirea la putere a unor forțe de opoziție pro-occidentale, influența Rusiei asupra foștilor săi sateliți se diminua. Deși apropierea de Occident era dorită în mod real de populațiile țărilor respective, care optaseră în alegeri libere pentru politicieni pro-occidentali, Moscova a considerat că, de fapt, ar fi fost vorba de o formă de agresiune a Vestului, care pătrundea într-un teritoriu din sfera sa de influență. În al doilea rând, Kremlinul se temea că un succes al forțelor pro-occidentale (și pro-democratice) ar fi putut fi replicat și în Rusia, așa că reprezenta o amenințare directă la adresa puterii sale. De aceea a început un proces de persecutare și demonizare a societății civile, văzută ca vehiculul prin care anumite idei și principii erau promovate; ca finanțator al societății civile, Soros era o țintă convenabilă (e mult mai eficient să ai o singură etichetă) și, în plus, faptul că miliardarul este evreu și activează pe piețele financiare trimite la stereotipuri, prejudecăți și teorii ale conspirației perpetuate în fosta lumea rusă încă din perioada țaristă.
Printre narațiunile asociate cu cele privind revoluțiile colorate, pericolul societății civile și George Soros, este și cea care prezintă Rusia drept o cetate sub asediu pentru că și-a asumat apărarea unor valori ca familia și credința.
OBIECTIV: Narațiunile sunt menite să discrediteze societatea civila și forțele reformiste, pro-democratice și pro-occidentale din fostul spațiu sovietic.
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Aspirația societăților spre societăți prospere, democratice și în care să funcționeze principiul statului de drept este una reală și reprezintă interesele populației ca întreg, în timp ce regimurile autoritare au ca scop perpetuarea puterii unor grupuri de interese restrânse în defavoarea restului populației. Ca model economic și social, spațiul occidental (UE fiind cel aflat în imediata vecinătate a spațiului ex-sovietic) s-a dovedit a fi mult mai de succes, lucru demonstrat clar de uriașele decalaje perpetuate – și accentuate – încă din perioada sovietică. Ținta protestelor nu a fost niciodată Federația Rusă (astfel încât narațiunea cetății sub asediu nu se susține) ci propriile societăți; la fel, forțele politice pro-occidentale nu s-au afirmat printr-o retorică anti-rusă ci prin una pro-reformistă. Din contră, factorul destabilizator în fostul spațiu sovietic s-a dovedit a fi Federația Rusă, care a întreținut și a creat o serie de conflicte, unele înghețate, în țări ca Republica Moldova, Georgia, Ucraina, Armenia și Azerbaidjan; Rusia a acționat și ca stat agresor (Georgia, Ucraina) sau a participat direct la conflict, prin forțele sale armate (Republica Moldova).
Maia Sandu a devenit președinte al Republicii Moldova după ce a câștigat printr-un vot zdrobitor în favoarea sa alegeri organizate chiar de regimul fostului președinte pro-rus, Igor Dodon; acesta a fost avantajat, pe lângă faptul că deținea pârghiile puterii, și de faptul că presa rusă, preluată la Chișinău, și majoritatea presei din Republica Moldova, aflată sub control socialist, l-a susținut. Nu există dovezi ale intervenției SUA sau UE în alegerile și procesul de vot în Moldova.
În Armenia, protestele pașnice a sute mii de oamenii au fost un răspuns la tentativa fostului președinte Serj Sargsian de a obține poziția de prim-ministru după două mandate de președinte. Cetățenii armeni au considerat aceasta drept o încercare de a rămâne la putere pentru un al treilea mandat, mascat în cel de premier. Sargsian a demisionat din cauza presiunii publice iar unul dintre liderii protestelor, Nikol Pașinian, a fost ales prim-ministru. Pașinian este contestat de populație în prezent, fiind considerat responsabil de pierderea ultimului război din Nagorno-Karabakh.
Verifică sursele:
